Tot incerc sa fac ceva “sa-mi revin”.

Arunc haine negre, aprind lumanari, ma gandesc, ma rog, ma plimb, vorbesc, orice numai sa “uit” si sa “imi revin”.

Pai nu-i asta o mare greseala? Ma lupt cu mine insami sa revin la forma si la starea de spirit de “dinainte”…pai nu are cum sa-si revina omul la starea de dinainte dupa un eveniment atat de marcant. Nu mai esti la fel ca inainte niciodata, nu ai cum. Nu e obligatoriu sa fii “mai rau” sau “mai bine”. Pur si simplu esti “altfel”. Ar trebui sa-mi concentrez energiile pentru a ma obisnui cu noua stare de spirit, cu noua situatie…Numai daca nu as mai sta asa, cu sufletul “ghem”…parca nu pot trage aer in piept pana la capat, parca ceva ma strange si nu ma lasa sa respir pana “in capatul plamanilor”.

De cateva ori m-am prins chiar gandindu-ma parca cu vinovatie ca incerc “sa uit”. O parte din mine se lupta sa nu uite, sa tina minte tot tot tot tot tot. Cand ma gandesc ca nu o sa mai vorbesc niciodata cu el, ca nu o sa-i mai aud vocea, ca nu o sa-l mai pisc de obrajii lui cei moi, ca nu o sa mai aud niciodata pe nimeni spunand “fata tatii”, ma apuca o panica incredibila… si atunci cad in extrema cealalta in care vreau sa tin minte cat mai mult si nu vreau sa uit…nimic…niciodata! Nu vreau sa uit deloc, am avut o copilarie minunata datorita lui, m-a dus cu el peste tot, m-a invatat tot ce a putut, am pescuit impreuna, am reparat televizoare si casetofoane impreuna, am facut  impreuna preferatele noastre: peste la cuptor, chiftele de peste, snitele, muraturi, am ascultat muzica de zbarnaia candelabrul si radeam de crapau ferestrele…radeam amandoi ca niste broscoi cu gurile mai mari decat burta…un tata fantastic am avut.

Advertisements