Uncategorized


Am intrat pe blogul unei romance din danemarca si mi-a placut.

Si m-au napadit amintirile. Fantastic ce frumoasa tara, ce curata, ce oameni frumosi (in afara de barbatii danezi- parerea mea).

Cum mergeam peste tot cu bicicleta, iarna, vara, soare, ploaie, toata lumea pe bicicleta.

Si ce-mi placeau trenurile acelea rosii si gara centrala. Si mai ales la inceput, cand nu pricepeam deloc limba daneza, vai de mine ce cumplit era…acuma imi vine sa rad. Tin minte ca circulam mult cu trenul, aveam abonament zona 3 parca …sau zona 4? Nu mai stiu. In fine…si stand eu in gara centrala pe peron, de multe ori se intampla sa vad lumea ca o ia la goana pe scari in sus, fugeau oamenii ca nebunii…eram ca traznita de fulger, cateva secunde ramaneam incremenita de la shok…apoi cateva secunde de panica, caci nu stiam ce se intampla…apoi imi dadeam seama ca probabil se anuntase la difuzor (in limba daneza bineinteles) ca trenul soseste la alta linie si toata lumea se imbulzea sa fuga spre linia respectiva…vai de mine cat de penibil era ca nu intelegeam nimic…si o luam si eu la goana, sa nu pierd trenul.

Cum mergeam seara la cursurile de daneza! Imi puneam cartile in cosul din fata al bicicletei si da-i bice pana in Hellerup la scoala…nu-mi vine sa cred ca imi mai aduc aminte cum se numea localitatea…au trecut 8 ani de atunci. Tin minte ca faceam haz de limba daneza cu prietenele mele Sonia din Polonia, Nely din Croatia si Keri din Africa de Sud…ziceam ca limba daneza e ca si cum ai vrea sa scuipi si sa vomiti in acelasi timp, dar nu iti reuseste…suna cam oribil, dar ce sa faci, ni se parea atat de grea limba, incat asta era senzatia noastra…si o dadeam in limba engleza, ca doar trebuia sa vorbim cumva intre noi fetele, nu? De altfel, toate 4 am si plecat din danemarca dupa cativa ani, dar inca comunicam intre noi…in engleza…ihhihihihi

Tara asta e atat de mica, incat nu ai cum sa nu dai peste tot felul de “celebritati” nationale. Am avut norocul sa intalnesc printi, actori, ambasadori, ministri…unul cu bicicleta, altul  cu cizme de cauciuc…n-au deloc nasul pe sus danezii astia, mi-a placut enorm mentalitatea lor.

Cel mai mult imi placea sa ma plimb si sa alerg seara pe malul marii si sa ma uit la vapoarele de croaziera cum pleaca pe marea nordului spre norvegia sau spre suedia…si-mi mai cumparam cateodata cate un pachet de Haribo si rontzaiam pana puneam toate caloriile la loc…

Si la loppe market  mi-a placut, dar nu am fost decat de vreo 2 ori, intr-un oras de “bogatani”…mi-am cumparat bijuterii  de calitate pe bani de nimic…si acuma le port…In amintirea vremurilor de atunci, ma incanta in mod deosebit sa ma duc pe la Ikea si pe la H&M…am un sentiment special cand intru in aceste magazine, parca si mirosul din magazin il cunosc, culorile, stilul, totul mi se pare atat de familiar si imi face placere din cand in cand sa ma duc, chiar daca nu am de gand sa cumpar ceva.

Mi-a placut enorm danemarca… oare mi-ar mai placea acuma la fel de mult daca m-as intoarce? ca turist probabil ca da…dar sa traiesc, nu cred. Mi-am gasit o alta insula. Desi nu ma simt “ca acasa”, aici ma simt (deja) acasa.

Mi-am adus aseara aminte cum mergema la gradinita dimineata si ne asteptau doamnele cu gris in lapte…si ne puneau pe toti copiii la o masa lunga, ca la nunta la tzara…si ne presarau peste gris zahar si cacao… si placerea mea cea mai mare era sa amestec totul in farfurie, ca sa devina totul de culoarea maro … si maglavaisul asta se numea (in capul meu mic si ghidush) “PǍPǍLIŞCǍ” …mmmmm….ce bun era…si de bun ce era, eu ceream “supliment”…dar ca supliment ne dadea doar gris, nu mai aveam dreptul la cacao si zahar…vai ce dezamagire … nu mai avea nici un farmec…un gris fara gust si plin de ghemotoace nici nu se compara cu papalisca cea delicioasa

acelea erau vremuri de cacao… acuma traim alte vremuri “de cacao”

M-am dus un pic la plimbare dupa ce a iesit soarele…si m-am tot gandit si m-am tot gandit…si mi-am zis “cine are chef sa-mi citeasca mie toate tristetile si toate durerile si toate depresiile?” Si apoi cu ce ma ajuta pe mine sa tot scriu aici toate astea? As putea sa scriu intr-un caiet de hartie…sau as putea sa trimit cate un email la vre-unul care ma cunoaste de ani de zile si care ar putea sa-mi raspunda cu o vorba buna, cu o “vorba dulce care mult aduce” nu-i asa? Asa-i . Hihihihhi, eu intreb si eu raspund…eu centrez, eu dau cu capul.

Ma duc sa-mi umflu rotile la bicicleta, caci  “minte sanatoasa in trup sanatos”

Asa ma simt de cateva zile, ca un leu in cusca…majoritatea celor cu care ma intalnesc ma intreaba “dar ce ai? ce ai patit? de ce esti intoarsa pe dos?” …eu nu mai inteleg nimic…pai tocmai ei intreaba, care au pierdut deja un parinte si ar trebui sa stie “ce am”…raman cu gura cascata si nu-mi vine sa cred ca ma intreaba lumea ce am…unii chiar zic ca ar fi cazul sa-mi treaca deja, ca  e ceva natural si normal si sa trec ma departe, sa nu ma mai gandesc la taica-meu…Pai cum sa nu ma mai gandesc? Si cand traia ma gandeam la el, acuma cum adica sa nu ma mai gandesc?

Asa am chef  sa vorbesc despre el, sa ne amintim ce vesel era si ce suflet mare avea…noroc ca s-a inventat internetul si ma mai plang prietenei mele din suedia…dar eu nu stiu cum zice lumea ca va trece cu timpul…ca parca cum trece timpul, tot mai rau e…iar lumea cred ca nu mai are rabdare cu mine, ei asteapta odata “sa-mi revin” , caci nu mai sint “funny” deloc.

Ce mi-ar placea si mie  sa fiu funny din nou!

Imi place vara. Imi plac padurea, apa, cerul, caldura, iarba verde, soarele…si mai nou animalutzele…

S-au facut 40 de zile.

Afara ploua si e intunecat, n-am nici un chef sa ies din casa.

Am aprins o luminare pentru sufletul lui tati si pentru mama unei prietene. Poate ei rad acolo in ceruri si povestesc despre noi…ar fi fain sa fie asa.

Oare e adevarat ca sufletul omului sta printre noi 40 de zile dupa ce moare? Si ca abia in a 40-a zi se duce la judecata? Unele religii zic ca da, altele ca sufletul e judecat in ziua in care moare, altele ca sufletul ramane printre noi tot timpul si se raincarneaza, altele ca nici macar nu exista suflet.

Niste cercetatori japonezi au fost curiosi sa studieze ei si sa afle daca exista sau nu suflet…si au stat ei acolo langa oamenii muribunzi si-i tineau pe cantar in timp ce isi dadeau ultima suflare…si au observat ei ca dupa ce se stingea omul, avea dintr-o data cu cateva sute de grame mai putin. Interesant.

Tot incerc sa fac ceva “sa-mi revin”.

Arunc haine negre, aprind lumanari, ma gandesc, ma rog, ma plimb, vorbesc, orice numai sa “uit” si sa “imi revin”.

Pai nu-i asta o mare greseala? Ma lupt cu mine insami sa revin la forma si la starea de spirit de “dinainte”…pai nu are cum sa-si revina omul la starea de dinainte dupa un eveniment atat de marcant. Nu mai esti la fel ca inainte niciodata, nu ai cum. Nu e obligatoriu sa fii “mai rau” sau “mai bine”. Pur si simplu esti “altfel”. Ar trebui sa-mi concentrez energiile pentru a ma obisnui cu noua stare de spirit, cu noua situatie…Numai daca nu as mai sta asa, cu sufletul “ghem”…parca nu pot trage aer in piept pana la capat, parca ceva ma strange si nu ma lasa sa respir pana “in capatul plamanilor”.

De cateva ori m-am prins chiar gandindu-ma parca cu vinovatie ca incerc “sa uit”. O parte din mine se lupta sa nu uite, sa tina minte tot tot tot tot tot. Cand ma gandesc ca nu o sa mai vorbesc niciodata cu el, ca nu o sa-i mai aud vocea, ca nu o sa-l mai pisc de obrajii lui cei moi, ca nu o sa mai aud niciodata pe nimeni spunand “fata tatii”, ma apuca o panica incredibila… si atunci cad in extrema cealalta in care vreau sa tin minte cat mai mult si nu vreau sa uit…nimic…niciodata! Nu vreau sa uit deloc, am avut o copilarie minunata datorita lui, m-a dus cu el peste tot, m-a invatat tot ce a putut, am pescuit impreuna, am reparat televizoare si casetofoane impreuna, am facut  impreuna preferatele noastre: peste la cuptor, chiftele de peste, snitele, muraturi, am ascultat muzica de zbarnaia candelabrul si radeam de crapau ferestrele…radeam amandoi ca niste broscoi cu gurile mai mari decat burta…un tata fantastic am avut.

Next Page »